Există anotimpuri care trec prin noi ca o adiere și se sting fără urmă. Și există Toamna, anotimpul care nu doar că vine, ci îmi bate în piept, ca o inimă suplimentară, ca o respirație care mă umple de culori.

Când frunzele încep să cadă, parcă fiecare își găsește drum în mine. Îmi simt sufletul foșnind, așa cum foșnesc parcurile sub pașii grăbiți ai oamenilor. Și totuși, eu nu grăbesc nimic. Toamna mă oprește, mă face să respir încet, să ascult cântecul melancolic al lumii.

Toamna e un dor cald, îmbrăcat în palton și lumină aurie. E liniștea dintre două bătăi de inimă, e mirosul de fum din depărtare și gustul de mere coapte. E anotimpul care știe să mă îmbrățișeze cu ploaia lui rece și să mă învețe că frumusețea există și în cădere.

Când privesc cerul acoperit de nori, nu simt apăsare. Simt un fel de tandrețe, de parcă norii îmi șoptesc că e în regulă să fiu melancolică, că e în regulă să iubesc sfârșiturile, pentru că ele poartă în ele semințele unor noi începuturi.

Toamna nu e doar un anotimp. Toamna sunt eu, în fiecare dimineață ce miroase a cafea fierbinte, în fiecare seară când lumina apune mai repede, în fiecare foșnet care îmi reamintește că timpul trece, dar frumusețea rămâne.

De aceea, când spun că iubesc toamna, nu spun doar că iubesc frunzele arămii. Spun că iubesc felul în care ea îmi bate în piept, în ritmul ei lent și tandru, până când devin eu însămi o parte din cântecul ei.